"Vă rog să aveţi încredere în ce vă spun eu, nu există în lumea largă un public mai cald decât publicul românesc. Simţi atâta căldură venind din rândul spectatorilor spre scenă încă de la ridicarea cortinei încât îţi creează o stare de stimulare să interpretezi cât mai bine rolul.

" Este confesiunea unui foarte mare actor din speţa aceea atât de rară de actori doldora de har, dar şi de o inteligenţă de excepţie. Îi spun că trăiesc tristeţea cum că nu e România o ţară mai mare şi mai puternică, că nu are destul neon pe firma ei, astfel încât să ajungă la cele mai înalte premii mondiale actorii ei de excelenţă, oamenii de artă, de valoare teribilă ai ţării noastre. Îmi împărtăşeşte părerea. "Cu ce ar fi mai prejos Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Gheorghe Constantin şi atâţia alţii faţă de marile vârfuri ale actoriei mondiale. Şi, fiindcă l-am pierdut în aceste zile pe Dinică, vă spun că eu, care, recunosc, sunt orgolios, în cazul a trei actori români am stat în culise uitându-mă fermecat la teribilele interpretări. Unul din cei trei era Gheorghe Dinică. Avea genialitate. Să nu ne ferim de cuvinte. Şi, fiindcă a venit vorba de geniile româneşti, simt nevoia să vă istorisesc ceva despre Brâncuşi. Când eram cu «O scrisoarea pierdută» în turneu prin America am vizitat Muzeul de Artă din New York. În faţa operelor lui Brâncuşi din muzeu, vizitatorii stăteau uluiţi zeci de minute. Conducerea muzeului a fost nevoită să pună în faţa sculpturii lui Brâncuşi o bancă lungă care a ajuns să fie lustruită precum oglinda de atâta folosire. Sute şi mii de oameni poposeau privind cu adâncă reculegere opera genială a lui Brâncuşi. Parcă erau într-o catedrală. La celelalte celebrităţi nu se întâmpla asta. Nici la Picasso, nici la ceilalţi."

Îl întreb pe Mircea Diaconu ce comentarii a făcut el şi ce vorbe a spus Dinică atunci când nu se filma imediat după sen