Eseist, prozator, umorist, epistolier, memorialist, gazetar, ideolog. În Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu e din toate acestea câte puţin. Dar din nici una atât de mult încât să justifice o interpretare "pe culoar", împinsă până la detalii de poetică a genului sau de istorie a metodei. Noutatea, la Ernu, o dă nu tehnica, ci plasamentul. Stilistica lui, aşadar, nu e una om la om, ci una mai curând zonală. O găsim şi ici, şi colo, şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi în dreapta, şi în stânga axului politic, fără a avea răgaz să o diagnosticăm cum se cuvine. Pusă sub lupă, ea dispare. Nu e accesibilă decât ocheanului (eventual întors).

Aşa se face că, în urmă cu trei ani, când apărea Născut în URSS, critica a fost integral favorabilă ca verdict, dar în bună măsură confuză ca încadrare. Unii au vorbit despre nostalgia vechiului regim, alţii despre ironie liberală, alţii despre imbricarea discretă a acestora două. Au fost comentatori care şi-au pus problema formală a raportului cu literatura, după cum au existat analişti mai aplicaţi, în stare să-i găsească autorului, aflat atunci la debut, precursori locali. (O idee despre această dispersie dă şi ultima copertă a cărţii de acum.) Categoric, Ernu devenise un caz. Încă nerezolvabil sau, oricum, încă mai presus de rezolvări.

Mă tem că nici recenta Ultimii eretici ai Imperiului nu oferă, pentru elucidare, indicii mai utile. Căci Vasile Ernu disimulează încă o dată inteligent, de data asta călcând pe propriile urme din 2006. Nu mă refer doar la fidelitatea faţă de editură şi faţă de colecţie, deşi şi aceasta spune ceva despre o anume consecvenţă a formatului, ci la construcţia minuţioasă a unei tradiţii personale. Cei doi eretici de aici sunt, ambii, născuţi în URSS. Ca identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate.

Ce vreau să spun nu e că Ernu se repetă (e prea mobil ca