Parafraz ându-l pe Al. Vlahuţă, unul dintre studenţii mei m-a intrebat zilele trecute cu un contagios entuziasm: "Unde ne sunt modelele ?" Propunându-mi să rămân preponderent pe terenul istoriei religiilor, am schiţat rapid, nu fără melancolie, cele de mai jos.

La limita luminoasă, discipolul primeşte invăţătura direct de la Sursă, de la instanţa supremă, de la divinitate. Maestrul este un pretext, un intermediar care a reuşit la rândul său "performanţa" revelaţiei, a cunoaşterii de ordin superior.

In binecunoscuta sa carte pe această temă - vezi in ediţia românească: "Maeştri şi discipoli", Ed. Compania, 2005, trad. Virgil Stanciu, George Steiner inventariază câteva teme clasice ale tensiunii generate de binomul invăţător-ucenic. Fără a se focaliza decât in treacăt asupra fenomenologiei religiei, Steiner trece in revistă numeroase exemple culese din cultura universală.

Ne intrebăm in ce măsură pot fi identificate astfel de exemple in cultura română. Spre exemplu, George Enescu a generat, fără indoială, numeroşi discipoli, direcţi sau indirecţi, căci nu este obligatoriu să ai o relaţie cuantificabilă printr-un contact fizic concret cu maestrul. L-aş aminti aici pe Pascal Bentoiu, cel mai cunoscut urmaş român in domeniul compoziţiei, care, pe lângă propria creaţie, a şi avut ulterior capacitatea şi inspiraţia de a termina câteva dintre operele maestrului (Simfoniile nr. 4 şi 5,poemul simfonic"Isis", "Trio-ul cu pian in la minor"). In plan interpretativ, nu putem să nu amintim impresionantele pagini scrise de Yehudi Menuhin, care mărturiseşte că a avut şansa de a-şi perfecţiona in copilărie tehnica interpretării la vioară graţie lui Enescu. Neindoios, se va putea specula despre discipolii lui Constantin Brâncuşi, ai lui Corneliu Baba, ai lui Nae Ionescu sau Constantin Noica etc. In literatură, povestea ar putea incepe de la Mihai Eminescu,