În urmă cu două săptămîni, cu prilejul recenzării primei cărţi semnate de Thomas Cathcart şi Daniel Klein (Platon şi ornitorincul intră într-un bar. Mic tratat de filosdotică), spuneam că cei doi sunt suficient de deştepţi ca, studiind cîteva tomuri de istorie a filosofiei, să extragă din ele teme ce pot fi exploatate umoristic, dar şi destul de frivoli ca să lase impresia că filosofia este un şir de teme insolubile care merită surîsul nostru condescendent. Deşteptăciunea aceasta frivolă o reîntîlnim în paginile celui de-al doilea volum, căci, încurajaţi de succesul de piaţă al primului titlu, autorii s-au hotărît să scoată în lume un produs similar. De data aceasta, putem răsufla uşuraţi: ţinta zeflemelii nu mai sunt filosofii, ci o categorie de oameni pe care, instinctiv, aproape toţi simţim nevoia să-i acoperim de batjocură: politicienii. Dar din fişa biobibliografică dedicată autorilor la pagina a doua, aflăm că ambiţiile lor nu se opresc aici, căci în prezent lucrează la cel de-al treilea volum, un tom în cuprinsul căruia, după tipicul deja ştiut, filosofia va fi împărtăşită publicului prin mijlocirea bancurilor şi a anecdotelor amuzante.

Dincolo de motivaţia strict comercială a proiectului, merită să ne întrebăm dacă filosofia poate face casă bună cu aerul jovial al teatrelor de comedie. Neîndoielnic că orice temă din lume poate fi tratată în chip parodic, umorul putînd contamina chiar şi cele mai serioase probleme. Singura condiţie este existenţa unui temperament îndeajuns de hazliu ca umorile lui să molipsească tema atinsă. De pildă, ca o muchie aspră să capete pelicula încleiată a unei urdori lipicioase e suficient ca o lipitoare să-şi lipească ventuza de respectiva suprafaţă. Tot aşa cu filosofia: e îndeajuns ca o ventuză cu efect ilariant să se cupleze pe o problemă cu miez speculativ ca profilul ei să prindă mîzga unei dispoziţii hazoase