Caracterul paradoxal-ironic al cărţii ni se înfăţişează încă de la titlu. Cuvântul "ţânţar" nu apare niciodată explicit în text. Ca sugestie, ca metaforă, ca întrebare de subsol, termenul e omniprezent. Cea dintâi interpretare se referă, desigur, la comunitatea "artiştilor" invitaţi în vilegiatură de doamna Maurier. Necontenitul lor bâzâit, neodihna sterilă, inutilitatea ocupaţiilor, nesfârşita vacanţă în care par a trăi reprezintă transcrierea în regim cultural a activităţii insectelor. Înţepăturile dintre personaje, încercările de a dobândi superioritate morală sunt întru totul asemănătoare acţiunii dipterelor care trăiesc vampirizându-i - la propriu - pe alţii.

O vastă (auto)vampirizare... benevolă o reprezintă chiar invitaţia bogatei doamne Maurier adresată artiştilor din New Orleans de a-şi petrece patru zile la bordul vasului de plăcere Nausikaa. Ritualul invitării - prezentat in extenso în Prolog - e, la rândul lui, o variantă ironică şi minimalistă a felului în care Noe şi-a umplut arca: un prozator, un sculptor, un poet şi, eventual, un critic. Pe lângă ei, roiesc personajele care alcătuiesc auditoriul obişnuit al oricărui spectacol. E adevărat că nici unul nu e însoţit, ca-n legenda biblică, de propria pereche. Mare parte din intriga romanului va gravita însă tocmai în jurul obsesiei majorităţii personajelor de a-şi găsi dublul.

Cleanth Brooks susţine că semnificaţia titlului e de ordin general, trecând dincolo de limitele sugerate de acţiune: "Părerea mea e că şţânţariiţ reprezintă aspectele impredictibile şi plicticoase ale realităţii pe care oamenii trebuie să le suporte." (Brooks, 1990: 133) În cazul romanului, aceste situaţii se găseau - trebuie să admitem! - din abundenţă. Uzând de arta sugestiei, Faulkner ne face părtaşi la activitatea febrilă, aparent lipsită de orice sens, a grupului de vilegiaturişti, întrupări ei în