Cu stingerea din viaţă a lui Gheorghe Dinică pierdem unul dintre marii actori pe care România i-a avut, un actor care face cât o epocă şi pe care cu greu l-am putea imagina de acum încolo. Nu este vorba de o comparaţie vană, de ceea ce spune poetul, "Aşa cum ştie moartea să le spele/ Pe toate înnobilându-le fictiv", de o pioasă preţuire a actorului, ci de o justă plasare acestuia în timpul său. Sunt actori care fixează un spirit al timpului, care devin parte a spectacolului personal al vieţii fiecăruia cum vor fi fost la vremea lor Matei Millo, Grigore Vasiliu Birlic, Lucia Sturdza Bulandra, Constantin I. Nottara etc. Prin ei epoca dobândeşte un anumit parfum, o anumită culoare, replicile personajelor pe care le-au încarnat devin monedă de schimb în înfruntări ironice. O anumită replică, chiar şi dintr-un film mediocru, are şansa să devină memorabilă prin inflexiunea specială pe care i-o dă un actor carismatic. Ea se desprinde din context şi trăieşte numai prin suflul magic pe care i l-a dat acel actor. Cred că marii actori sunt capabili să-şi construiască personajul dintr-o replică, una singură este de ajuns ca să-l ai în faţă pe Paraipan, comisarul legionar din seria poliţistă a lui Sergiu Nicolaescu, Un comisar acuză (1974), Revanşa (1976), dar şi pe banditul Lăscărică din Cu mâinile curate (1972): "Nu trageţi dom Semaca, sunt eu, Lăscărică. Nu v-am trădat, am fost adus aici cu forţa." Pentru a nu mai vorbi de Bastus, trădătorul abject din Columna (1968), al lui Mircea Drăgan, "Eu, în nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi m-a hrănit" sau Pepe din Filatropica (2002) al lui Nae Caranfil, "Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană". Gheorghe Dinică a acoperit o mare parte dintre negativii filmografiei româneşti, actorul avea toate resursele, frumos ca dracul, vocea cu inflexiuni puternice, dar şi tăioasă, repezită,