Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avand nevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplu machiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hrani personajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi si mucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorba despre o forma de alergie. O alergie grava, provocata probabil de praful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii inca mai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil stari lacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un nou drum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consuma energiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairist de interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca se sprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.
Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi exista unul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in doua spectacole recente ce pot fi incluse - din motive diferite si cu nuantarile de rigoare - in aceeasi categorie numita simplu "esec".
Pentru primul spectacol, "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, in regia lui Mircea Marin, la Teatrul Metropolis, e nevoie de nuantele de care vorbeam mai devreme. Daca n-ar fi existat cateva carti in care colegi cronicari din generatiile anterioare sa-si stranga cronicile scrise de-a lungul anilor, cei care n-au vazut cu ochii lor spectacolele anilor 80 ar fi putut crede ca Mircea Marin a aterizat in teatru de pe alta planeta. Dar pentru ca exista asemenea carti, putem afla ca, in deceniul al optulea, in plin regim comunist, regizorul mai sus numit crea spectacole dintre care unele erau considerate chiar indraznete, aplica solutii regizorale neasteptate, aranja spatiul de joc in maniere neconventionale si era preocupat de implicarea publicului in reprezentatie. Ion Cocora, de exemplu