Pe vremea când încă mai frecventam şcoala, o şi uram, o şi iubeam. Exact ca relaţiile de mai târziu cu unele femei.

În lumea asta a negocierilor în direct, care preced întâlnirile în direct, astăzi, când încerc să înţeleg ceea ce vor să-mi spună "on line" cei de care îmi agăţ speranţele în disperare de cauză, mâine, la fel ca şi ieri, aşteptând cu sufletul la gură o întâlnire între nişte oameni numiţi lideri politici, de la care aştept să-mi comunice ceva în mod explicit şi cu bun-simţ, în lumea asta în care am nevoie de oameni ca de aer sunt sufocat de informaţiile venite pe internet şi de transmisiunile în direct prin tot felul de scule sofisticate. Aşa încât mă simt ca un şcolar în lumea pentru care mi se pare că nu sunt suficient de bine pregătit. Mă uit la computer şi la televizor ca la nişte fete inaccesibile.

Adică la şcoală era un fel de gaşcă, în care ne atingeam şi ne înţelegeam unii pe alţii, trăiam o stare de spirit exclusivistă, într-un univers al nostru, manufacturat. Şi asta era bine, asta ne plăcea. Însă după aia veneau extemporalele, tezele, scosul la tablă, orele de matematică şi de fizică pentru unii, de limba şi literatura română pentru alţii şi atunci era groaznic. Notele trecute în carnet, şedinţele cu părinţii, intruziuni brutale în lumea aia minuţios construită - o bijuterie! Nu mai puteai să înţelegi nimic. Atunci intervenea ura, şcoala nu mai era tipa mişto care stă la câteva străzi distanţă, devenea o curvă interesată.

În orice caz, acum retrăiesc vremurile de demult, când eram licean şi încercam să-mi trag gagică. Aceeaşi stare de prosteală inofensivă, aceleaşi gesturi sacadate, scrântite, o curiozitate obscenă, înfrânată la limita dincolo de care faptul că eşti idiot devine evident, aceeaşi curtoazie de gigolo contrafăcut, acum în relaţia cu computerul şi cu politica. Aş vrea să cunosc mai profund fe