Dacă pe Angela Marinescu o recunoaştem cu relativă uşurinţă intr-unele dintre volumele poeţilor tineri de azi (băieţi buni şi fete rele, deopotrivă), este şi mai uşor să o identificăm intr-un volum propriu. Probleme personale* are dimensiunile unei plaquette şi se citeşte in maximum douăzeci de minute, ceea ce nu inseamnă insă nici subţirime a poeziei, nici facilitate a lecturii ei.

Scrisul industrios şi expresia abundentă a unor obsesii "texistenţiale" n-au fost niciodată specialitatea autoarei. Există chiar un efect interesant de contrast, intre aparenta despletire haotică a multor poezii şi spaţiile, până la urmă, reduse in care ele se inscriu. Lirismul Angelei Marinescu este mai degrabă intensiv decât extensiv, concentrat, nu lăbărţat, in inşelătoarea lui dezorganizare; uneori, farmaceutic preparat.

Imaginea de Cruella De Vil pe care poeta extrem-"şaizecistă" şi-a creat-o in timp a fost cultivată cu grijă, pentru ca marginalitatea socială dorită şi autodistrugerea serială să ofere fiecărui poem garanţia unei autenticităţi morbide şi aerul greu al experienţelor ultime. Cine crede că face poezie adaptându-se, ieri, la Tezele din Iulie şi căutând, astăzi, filiera mănoasă a multiculturalismului, cine crede că poezia se scrie in lumina reflectoarelor sau pentru a ajunge acolo, acela va scrie exact "poezia" pe care o merită. La Angela Marinescu, experienţa poetică se dovedeşte una limită, iar condiţia in care o poate traversa (fără a o consuma integral) este cea a scrisului "până la capăt", cu "cenuşa rapidă".

Când recitim textele din Probleme personale, sesizăm, dacă nu secretul mai profund al acestei poezii de o frumuseţe violentă, cel puţin tehnica ei de precipitare. Autoarea, proiectată cu totul in personajul pe care-l reprezintă (intr-o bandă a lui Möbius mai postmodernă decât ar vrea s-o recunoască), arde etapele constituirii enunţului