Copiii leagă lucrurile între ele cu firescul celor nepreocupaţi de reacţia altora.
Idila se încheie odată cu intervenţia adulţilor, care insistă să-şi vaccineze odoarele pentru ce va să vină.
Până la un punct, copiii cred că viaţa e un parc de distracţii unde se împart acadele, iepuri de ciocolată şi pişcoturi. Ţarcul lor e împodobit în aşa fel încât dincolo de el nu se vede nimic. Înăuntru, de toate: candoare, ochi limpezi, râsete, rivalităţi de-un ceas şi prieteşuguri clădite în jurul pungii cu dropsuri.
Totul se aşază în ordinea bună. Fiecare ţânc are o domniţă care suspină în turnul castelului, o sabie care zăngăne singură în cuier şi-un bidiviu care fornăie în grajd. Lumea e perfectă fiindcă se schimbă singură de la o zi la alta. Nu e nevoie de pedagogi acri, de lecţii civice, de sfaturi murmurate savant. Copiii leagă lucrurile între ele cu firescul celor nepreocupaţi de reacţia altora.
Idila se încheie odată cu intervenţia adulţilor, care insistă să-şi vaccineze odoarele pentru ce va să vină. Ţăndărirea iluziilor se face, după caz, alandala sau programat. Maturizarea e semnul că viaţa i-a învins şi de data asta pe copii. Iată-i cu toţii la tratament, gata să primească perfuziile obligatorii: ipocrizie, adaptabilitate, bănuieli.
Micuţii se vor ridica din paturi şi vor fi alţii. Copilăria va rămâne o piele de şarpe lepădată într-un colţ. În locul ei se va întinde un tărâm nou, cu fiinţe stranii, care spun altceva decât ce cred şi fac altceva decât ce ştiu. Armonia? Un arhaism plin de praf. Cultura diferenţei? O formă de bună-creştere teoretică, fără sprijin în zgura vieţii de zi cu zi. Copiilor li se va spune că întotdeauna celălalt e de vină, mai ales dacă nu ne seamănă la piele, vorbă, haine şi obiceiuri.
Rasismul şi xenofobia ilustrează partea abjectă a intransigenţei. Iată o zonă în care copiii ar putea să-şi mediteze părinţ
