Experienţele fotbalistice ale lui Paul Cojocaru se prelungeau şi în afara stadioanelor cluburilor sportive, ajungând, desigur, şi pe terenul şcolii. Şi nu după ore sau în timpul orelor de sport - sau de "Educaţie Fizică", cum insistau profesorii să le numim -, ci chiar în timpul orei de Limba Română. Nimic nefiresc, că toţi mai trăgeam câte un chiul, doar că Paul şi colegii săi jucau chiar cu profesorul de română. Şi, din nefericire pentru ei, el (proful) juca în echipa adversă.
"De multe ori, în timpul orelor de Limba Română se mai încingeau meciuri. Clasa mea îl avea în echipă pe proful de sport, iar proful de română, de altfel maaare fotbalist, juca în echipă cu cei dintr-o clasă paralelă. Noi băteam mingea, iar fetele stăteau şi se uitau la noi, învăţau sau sporovăiau... îşi pierdeau şi ele vremea cum se pricepeau, care pe unde. Eram la un liceu cu profil mecanic, în clasa a XI-a. Şi ce să zic, jucam fotbal serios, fiecare făcând fel şi fel de figuri, expunându-şi cu largheţe talentele. Şi, mai ales, nu-l slăbeam o clipă pe profu' de română. Îl tot driblam pe bietul om de-i tăiam respiraţia şi-l înverzeam de furie. De câte ori venea în atac sau încerca să intre la minge, îl înconjuram, îl ameţeam, făcându-i fel şi fel de şicane.
Ne amuzam, pentru că oricum n-avea cum să ne ţină piept, noi fiind ceva mai tineri şi câţiva chiar fotbalişti de club, însă el o lua ca pe-o mare umilinţă. Capac a pus unul dintre colegii mei, care s-a apucat într-unul din meciurile primului trimestru, să-i dea mingea printre picioare.
De câte ori îl ţinea profu', ăsta pasa mingea printre picioarele lui, de spumega bietul om de necaz, mai ales că erau destui spectatori, dar mai ales, spectatoare. La meciul ăla, aşa de tare s-a înfuriat, că a fugit după colegul meu, să-l ia la bătaie. Din fericire pentru el şi din păcate pentru noi, ceilalţi, nu
