Werner Herzog nu e unul dintre regizorii asupra caruia sa mai aiba cineva vreun dubiu. Omul este cel care lasa in urma lui capodopere precum Aguirre, mânia zeilor, Nosferatu, fantoma noptii, Woyzeck sau Fitzcarraldo, fiind un cineast reputat nu doar prin faptul ca a fost singurul regizor capabil sa lucreze cu excentricul Klaus Kinski (ceea ce, e adevarat, l-a facut pe Herzog sa declare ulterior: "Fiecare fir de par alb din capul meu se numeste Kinski"), ci in primul rând pentru povestile sale superbe, cu eroi framântati de demoni si atrasi in abisul autodistrugerii. Locotenentul Terence McDonagh, personaj central al noului sau film, Pacatele unui politist - Ultimul apel: New Orleans, nu face, nici el, exceptie. Cinic si perfectionist, el isi conduce anchetele in stil iconoclast si eficient, e parior cronic, are o amanta prostituata si o dependenta de oarece prafuri, pe lânga analgezicele prescrise pe viata pentru durerile oribile de spate cu care s-a ales salvând un tip de la inec dupa trecerea uraganului Katrina. Una peste alta, McDonagh e irezistibil, cu rânjetul lui sarcastic si privirea obosita, iar Nicolas Cage il joaca pur si simplu vibrant, revenindu-si - când nimeni nu mai credea - la intensitatea pe care i-o stiam din Birdy, Wild at Heart ori Leaving Las Vegas. Un tip care nu pregeta sa-i trimita la naiba pe toti, chiar (sau mai ales) pe el insusi, când vrea si cum vrea, dar o face cu o detasare si o fermitate care tradeaza o combustie interioara orbitoare si o egala capacitate de autodevastare. De altfel, locotenentul McDonagh, cu sentimentalismele lui neasteptate si resorturile secrete care il ajuta sa actioneze singur impotriva tuturor, e perfect adaptat mediului dezolant din New Orleans-ul post-Katrina. Orasul ravasit, oamenii inca socati, apatia si oroarea persistenta pe care o emana usile de plasa ciuruite ale tuturor caselor, strazile dezolante s