Intervenţia Armatei în reprimarea revoltei din Cluj a încălcat toate legile Republicii Socialiste România şi regulamentele militare. În anii de după Revoluţie, comandanţii au utilizat o mulţime de trucuri şi minciuni pentru a scăpa de Justiţie. Cum de-au ajuns soldaţii să tragă în civili, ce ordine s-au dat în acele zile şi care era "inamicul oficial"?
Ziua de 21 decembrie 1989, aşa cum s-a scurs ea la Cluj-Napoca, reprezintă un adevărat "caz-şcoală" despre modul concret în care Armata s-a implicat, înainte de căderea lui Ceauşescu, în reprimarea Revoluţiei. Căci de la primele focuri de armă şi până la "Armata e cu noi!", mulţi români, "huligani, elemente declasate, destabilizatoare", aveau să muşte din asfaltul marilor oraşe, sub gloanţele militarilor. Iar zilele, lunile şi chiar anii care au urmat au fost folosite de unii capi ai Armatei pentru a şterge urmele, a boicota aflarea adevărului şi a-şi proteja gradele obţinute "la excepţional" în primele zile de după căderea dictatorului.
Cum a fost posibil ca militarii să tragă în civili? De la ministrul Apărării şi până la ultimul comandant de grupă care a stat faţă în faţă cu civilii dezarmaţi (cu unele notabile excepţii), toată lumea a călcat în bocanci legile ţării, regulamentele şi onoarea militară.
La ora 16:00 a zilei de joi, 21 decembrie 1989, în Cluj-Napoca erau deja 12 morţi şi 26 de răniţi, după incidentul din piaţa Libertăţii. Avea să fie doar începutul. Căci la acea oră, comandanţii Armatei a IV-a Transilvania, conduşi de generalul Iulian Topliceanu, se întreceau în a lua măsuri de luptă împotriva civililor angajaţi în acţiuni de protest.
Pentru "asigurarea ordinii publice", Armata mobilizase două unităţi militare (UM 01215 Floreşti şi UM 01278 Someşeni), ai căror militari, organizaţi după ordinul ministrului Vasile Milea, îşi pregătiseră dispozitivele de lup
