De ce, dupa dezbateri precum cea de la Palatul Parlamentului, comentam mult mai mult raspunsurile date unor intrebari ne-politice? As zice chiar ca, in cazul unui alegator nehotarat, acele raspunsuri vor atarna mai greu in optiunea sa finala decat viziunile electorale sau abilitatile de scrimer verbal ale candidatilor. Concret – de ce, acum, ni se pare mai important pe cine au numit ca reper moral si ce fapta si-a considerat-o fiecare ca fiind “cea mai buna”?
Arata-te si vulnerabil. E un paradox frumos, pe care sociologii si psihologii ar trebui, cred, sa-l analizeze: vrem ca presedintele sa fie un barbat adevarat, sa “citim” in atitudinea sa un soi de siguranta potentiala, pe care ne-ar asigura-o in caz de ciocnire cu un inamic extern, dar, in acelasi timp, ne dorim ca, atunci cand vine vorba despre sine, sa fie capabil sa-si dezvaluie macar o vulnerabilitate, eventual chiar din proprie initiativa.
Aceasta e o “cucerire” recenta, un efect al androginizarii sociale si mediatice.
Pe de o parte, mecanismul mental cu pricina spune ca un barbat e mai puternic daca are curaj sa-si arate si punctele slabe, iar, pe de alta parte, alegatorul are nevoie sa i se confirme ca acela pe care il va vota nu e vreun “supraom”, ci, la o adica, se bucura si sufera din motive asemanatoare cu ale sale, deci lumesti.
Nu minti! In acest caz, lucrurile sunt mai simple. Unul dintre criteriile pe care trebuie sa le bifeze candidatul e increderea transmisa votantului (mai nou, telespectatorului). Cabotinul e un instrument dezacordat, iar carcasa goala rasuna la cea mai mica atingere a minciunii. In plus, actorii geniali sunt rari, putini se fac politicieni si totdeauna se va gasi un critic care sa-i dibuiasca. De aceea, sinceritatea e o reteta infailibila, mai ales daca nu e extrasa cu clestele.
Dezvaluie un “colt” intim. Omul simplu vrea sa sti
