Adunaţi în jurul patului din salonul secţiei de urologie, oamenii în halate albe privesc curioşi către ultimul pacient sosit peste noapte.
Profesorul, şeful de secţie, medicul de gardă, rezidenţii, stagiarii, studenţii şi asistentele abia dacă mai au loc în jurul patului.
Devenit dintr-odată vedetă, bătrânul internat de nepoţi „la oraş" pentru un blocaj urinar stă ţintuit pe spate de zecile de priviri care îi iscodesc neputinţa. Aşezat pe pat, profesorul stabileşte un prim contact cu omul venit dintr-un sat de munte.
„Urinaţi des?", întreabă doct medicul. Numărându-şi parcă dinţii rămaşi cu buzele brăzdate de ani, bătrânul îngaimă tremurat „Nu înţeleg, taică...". „Urinaţi des?", vine din nou întrebarea, mai fermă şi mai răstită. „Nu ştiu ce zici, taică...", răspunde moşneagul cu glas pierdut. Încurcat puţin de atmosfera academică şi de prezenţele feminine din jur, profesorul schimbă registrul şi întreabă drept şi răspicat: „Moşule, te p...
împrăştiat?". Luminat dintr-o dată, bătrânul rânjeşte ştirb şi, fluturând din mână a lehamite, se confesează vesel, în râsetele asistenţei: „Ohohoo, taică! Mai ceva ca stropitoarea!"
Dincolo de anecdotica unor astfel de situaţii, problema şcolii româneşti de medicină este aceea că, adeseori, doctorul nu ştie să discute cu pacientul. Speriat de boală - o situaţie cu totul nouă căreia trebuie să-i facă faţă - acesta cere de la medic compasiune, alinare, încurajare. În loc de toate acestea e tratat cu indiferenţă şi dispreţ.
Şi în loc să-şi poată povesti nestânjenit simptomele, tace de teamă să nu supere şi mai mult cu ignoranţa lui. Iar în final îi sunt comunicate sentenţios diagnostice abracadabrante pe care abia le poate silabisi. Relaţia medic-pacient devine astfel un dialog al surzilor, în urma căruia şi unul, şi celălalt n-au decât de pierdut.
