Dupa 20 de ani de la orbecait in democratie, avem capul plin de cucuie. Noroc ca e tare. Ni s-au ingrosat scafarliile la fiecare start al reformei. Noroc ca au fost multe. Ni s-a imputinat inima la fiecare gard in care am intrat. Noroc ca e mare. Ne-au tras de maini sa venim la urne cu ochii deschisi pentru ca de noi depinde fericirea. Noroc ca i-am inchis.
Insa de fiecare data cand ne-am poticnit, am stiut sa ne legam aripi de glezne. Cand ne-am simtit singuri ne-am strans la gura sobei, tremurand ca niste catei abia fatati, si ne-am regasit unii pe altii. Am reusit sa ne tragem nadragii pe noi in fiecare dimineata, avand in buzunar un citat pe-o hartie, si-am pornit pe strada fluierand, desi ne erau pasii amortiti.
Norocul nostru este ca am picat des din inaltul cerului si de fiecare data ne-a prins cineva de calcai. Dar de jos, nu mai era decat o cale. Si am inceput din nou sa zburam.
Si uite-asa, in tara lui "mai rau nu se poate", "a fi cum a fi" si "nu-i da romanului cat poate duce" sunt din nou alegeri prezidentiale. Peretii sunt plini de ochi, au facut scorburi de cat i-am fixat. Ne apasa gandurile, suntem convinsi de optiunea noastra, dar ni se pare greu de pus in urna. Ne intrebam mereu unde gresim avand incredere sau abandonand-o, si nu primim raspuns. E un moment revolutionar, dupa 20 de ani. Am realizat ca "ei" sunt oameni, e chiar momentul cand ne despartim de "tatuci" si gasim legaturi intre comportamentul lor si busola noastra.
Desprinderea e tare dureroasa. Facem loc tot fiintelor noastre, mai usoare cu o descoperire si mai grele cu o povara: limpezimea. Dar cat de tulbure e vederea, cand in sfarsit am deschis ochii!
Criza morala s-a incheiat odata cu aflarea vestii ca facem parte din ea, asa cum solutia se afla in propriile noastre maini, si e momentul sa facem pasul urmator: sa nu ne mai la