Pentru cei care mă acuză şi mă suspectează la modul lipsit de bun simţ de tot soiul de interese oculte şi de vînzare de suflet, iată textul prin care mi-am marcat public despărţirea de Traian Băsescu. E publicat în Academia Caţavenu în toamna lui 2005 (vezi poza). Pe atunci, din cîte îmi amintesc eu, trustul Realitatea Catavenu nu prea exista. Nu vă mai spun că pentru publicarea lui am fost felicitat călduros atunci de oameni care astăzi ţin sus şi tare steagul lui Băsescu. Deci, scutiţi-mă de sinceritatea voastră, dragi fanatici pro-băsescieni!

Iata textul:

“În ‘96, am venit în Piaţa Universităţii împreună cu cîţiva prieteni ca să ne fluturăm cheile de la garsonierele închiriate şi să ne bucurăm împreună pentru alegerea lui Milică. Făcusem chetă şi-i dădusem taximetristului toţi banii pe care-i aveam, dar cred că ne-ar fi dus şi pe gratis. După patru ani, eram dezumflaţi ca gogoşile la frig. Totuşi, am continuat să sperăm că într-o zi vom deschide televizorul şi nu vom mai vedea zîmbetul de stafie marxistă al lui Iliescu şi nici faţa aceea de latex a lui Năstase, trasă peste obrazul îngroşat de cinism. Ne-am imaginat, ca orice femeie dezamăgită, scăpată cu sufletul sfîşiat dintr-un mariaj cu un pămpălău fără vînă, care pleca să ducă gunoiul şi rămînea în faţa blocului la taclale geostrategice, că într-o zi va veni un cavaler pe cal alb, cu paloş ferm, cu onoare, cu păr pe picioare, cu spatele drept şi cu demnitate în sufletu-i de bărbat politic cu vocaţie. Ne întrebam: “Băi, dar chiar nu vrea nici unul să intre în manuale pe coperta din faţă?”. În toamna lui 2004, el a părut să iasă la iveală. Ne-a făcut cu ochiul ăla hazliu, ne-a sedus cu hăhăiala sa tabagică de bărbat ars de soare şi uns cu toate alifiile, ne-a pus o serenadă la un casetofon Panaswanic, iar noi am căzut pe spate şi am închis ochii. Ne simţeam ca în ‘96, neatinşi de suspiciune şi pre