Cei care se vor odihni duminică, veseli că fentează alegerile, au, poate, dreptate. Dar e dreptatea aducătoare de furtună.
În 1992 urmăream cu speranţe deznădăjduite confruntarea dintre Emil Constantinescu cel blând şi monstrul sacru al mulţimilor dezlănţuite, Ion Iliescu. Îl consideram pe contracandidat insuficient de coios. Prea şters. Prea moale. Prea „bărbuţă".
Îi găseam o mie şi una de defecte. Nu ne însufleţea ieşind între sânii mulţimilor, pe el nu-l iubeam necondiţionat, isteric şi devorator, precum „poporul" pe Iliescu. Al nostru era şovăielnic, tacticos, timid - avea, în fapt, un singur avantaj: Era al nostru şi atât.
Pentru el am bătut judeţele Ilfov şi Prahova, împărţind afişe, căutând proprietăţile ascunse ale lui Dan Marţian. Pentru el am fugit mâncând pământul, urmărit de săteni fanatizaţi, pentru el am golit tonerele de la firma unde lucram, trăgând pe şest fluturaşi mobilizatori...
Pentru că nu aveam unde depozita producţia de îndemnuri mobilizatoare, am îndesat hârtiile în congelatorul de la serviciu. Acum îmi vine să râd. Dar atunci aveam inima cât un purice. Îmi jucam - poate nu viitorul - prezentul, cu siguranţă. Şi îmi juram, convins, că o să fie ultima dată când mă mai bag, cu capul înainte, într-un asemenea bucluc.
Confruntarea a venit şi s-a dus, aşa cum fac toate confruntările. Mă iluzionam că „poporul" va fi înţeles înălţimea ideilor şi idealurilor catindatului meu, uitând că şi eu eram o fărâmiţă din „poporul" pe care îl blamam, iar cealaltă parte a lui aştepta, la fel de înfrigurată, să-mi bag eu minţile-n cap.
Opţiunile politice erau lipsite dramatic de orice politeţe. Celălalt n-avea voie, de capul lui, să gândească altfel. Explicaţia era fie imbecilitatea, fie necinstea, fie vânzarea, pe bani grei, a propriei conştiinţe. În fine, lumea s-a dus la vot cu căţel, iar Iliescu a câştigat lejer.
A dou
