"Ultimul Papă", cartea precedentă a scriitorului portughez Luis Miguel Rocha, urmărea destinul Papei Ioan Paul I, sfârşitul său misterios, după numai 33 de zile de pontificat. În noul roman publicat anul acesta, "Papa trebuie să moară" - bestseller New York Times - acţiunea se desfăşoară în jurul succesorului acestuia.

Duşmani şi prieteni ai Papei Ioan Paul al II-lea sunt încleştaţi într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Dar nu numai Suveranul Pontif este în primejdie - de altfel, în 1981 a avut loc un atentat asupra sa. Însăşi existenţa Bisericii Catolice poate fi periclitată din cauza unor comploturi la scară internaţională. Iar naraţiunea lui Rocha avansează ipoteze inedite şi tulburătoare în legătură cu această situaţie.

S-ar putea scrie mult despre virtuţile thrillerului "Papa trebuie să moară", raportându-l la genul căruia îi aparţine. Aş putea înfăţişa legătura lui cu istoria, mai mult sau mai puţin recentă, sau aş putea glosa pe marginea teoriei conspiraţiei la care se fac referiri. Prefer, însă, să mă opresc asupra artei scrisului acestui autor portughez.

CONTEMPLAREA LUMII

Luis Miguel Rocha a descoperit un stil pe care îl mânuieşte cu dexteritate. El a ajuns la un rafinament pe care doar meşterii cei mai mari ai poveştilor thriller&mistery îl posedă. Autorul are o capacitate uimitoare de a alege cele mai potrivite cuvinte pentru a sugera o stare, pentru a descrie nişte veşminte, o ambianţă umilă sau opulentă, pentru a ne face cunoscut un personaj sau un comportament. Chiar şi în traducere se simte acest lucru.

Paginile lui mai dovedesc şi o bună frecventare a prozei englezeşti. Ele amintesc de ironia şfichiuitoare a lui Defoe, de sarcasmul lui Swift, de bonomia lui Dickens, de verva scăpărătoare a lui Wilde, de sagacitatea Virginiei Woolf. Iar ca să revenim în perimetrul literaturii cu suspans, de Graham Greene şi John LeCarre.