Petea Vâlcov a fost unul din marii fotbalişti ai României. A scris istorie la Venus, a evoluat la „naţională” şi a murit cu arma în mînă pe frontul sovietic al celui de-al Doilea Război Mondial, acum exact 66 de ani
E frig. Mantaua e rece. Stă pe spate, cu ochii la cer şi vede stele. Zeci de stele. Simte o slăbiciune în trup. Pune mîna. E umed. Doamne, o fi sînge? A simţit ceva, ca o ciupitură mai puternică. A căzut, a vrut să tragă aer, dar şi-a dat seama că se sufocă. Ce caută el în stepa kalmukă? Luptă contra ruşilor care i-au atacat ţara, Basarabia, România, dar acum e de partea germanilor, aici, în inima budiştilor…
Fondator de echipe la 14 ani!
Revede etape ale vieţii. Se sperie. „Aoleu, cînd începi să-ţi aminteşti de tot şi de toate înseamnă că se apropie sfîrş”…. Nu vrea să se gîndească la aşa ceva…Surîde…Îl vede pe Pantelimon Sabatin, zis Pantişa, cel care fugise la Chişinău de bolşevici. E prin 1918, are opt ani şi seara, pe Ciclodrom, pe „Reni”, se duce să-l vadă cu mingea. Tata, preotul-profesor Vâlcov, îl ceartă mereu, dar toţi fraţii, Vasile, Colea, chiar şi Volodea, ăsta micu, sînt topiţi după Pantişa, aşa că n-are ce să le facă…
În ‘24, da, atunci, deşi abia îi dăduseră tuleiele, puseseră bazele echipei „Viteaz”, iubită de toţi militarii. Curînd, avocatul-notar Grosu, preşedintele, avea să-l anunţe că e titular! Are puşca lîngă el. O simte. Dar e, şi ea, rece. Tot mai rece.
A trecut la Venus, în Ţara cea Mare. Ce echipă! Apoi…Apoi acel România – Bulgaria, de pe „ANEF”, primul său meci la naţională, în iunie ’33. Cum să uite aşa ceva dacă de acasă, din Basarabia, l-a chemat special pe fotograful Şapocilin să-i facă poze? 15.000 de oameni în tribune. Şi el…el…cu gol în minutul 11, cu nea Costică Rădulescu antrenor, cu Silviu Bindea şi Dobay – „Calul” îmbrăţişîndu-l, cu celălalt Petea, Steinbach, cu Ghiţă Ciolac, cu
