Nume de marcă al judo-ului arădean şi românesc, Dorin Drimbe a acceptat, în urmă cu doi ani, provocarea lansată de regretatul Eugen Roman

PROFIL

Născut. 14 iulie 1965, Ineu

Educaţie. Şcoala de antrenori

Experienţă. Judoka, profesor, antrenor

Familie. Căsătorit.

Pe la începutul anilor ’70, un copil neastâmpărat şi bătăios intra în sala de judo a lui Mihai Telechi. Învăţa câteva procedee, apoi dispărea din peisaj. Revenea la sală, dar istoria se repeta. Totuşi, flerul antrenorului care a descoperit atâţia campioni i-a şoptit că are în faţă un viitor mare sportiv. La 14 ani, a decis să-l înscrie pe Dorin Drimbe în Campionatul Naţional. S-a prezentat la părinţii lui. „Ai bătut pe cineva?”, s-a panicat mama. „Nu, doamnă. Eu sunt antrenorul lui de judo şi vreau să-l fac mare!”, i-a replicat Telechi.

Medalie după medalie

La concurs, Dorin lua medalie. A fost momentul când s-a schimbat totul, iar puştiul de atunci a hotărât să se dedice performanţei. „N-a fost an să nu vin cu o medalie. Mi-a plăcut judo, pentru că eram rău, nu suportam să mă bată cineva. La sală, vroiam să lupt cu cei mai mari decât mine. Îi supăram, mă băteau, iar o luam de la capăt. Aşa am ajuns la performanţă”, rememorează arădeanul.

Steaua Bucureşti l-a luat de la CSS Gloria după ce a câştigat o medalie de bronz la Campionatul European de juniori. După transfer, avea să câştige titlul naţional de tineret, de seniori, dar şi pe echipe. Bucureştenii i-au oferit un apartament şi l-au încadrat în armată cu gradul de plutonier. A continuat şirul rezultatelor bune, luând încă o medalie de bronz la „europene”.

În 1988, se pregătea pentru Olimpiada de la Seul. A suferit însă un accident care avea să-l scoată din circuitul de nivel înalt. „La Campionatul Naţional, nu mi-am făcut bine încălzirea şi am suferit o luxaţie”, îşi aminteşte Dor