Farmecul feminin are ceva aparte. Uşor enigmatic. De nedescris. Şi foarte greu de cântărit. Complicat de demonstrat, în termeni obiectivi, astfel ca la final să rezulte o concluzie cuantificabilă, măsurabilă şi probabilă. Spre lămurire, ne-am putea concentra asupra câtorva secvenţe extrase din meandrele concretului imediat. Localizat, să zicem, într-o comună vastă din Argeş.

Acolo femeile par iubite de bărbaţii lor. Sau, cum se zice în zonă, de oamenii lor. Ele sunt doar femei, în vreme ce ei sunt şi bărbaţi, şi soţi, şi oameni. Asta, se vede cu ochiul liber, le conferă drepturi suplimentare faţă de ale femeilor lor. Care, în principiu, au un singur drept, şi mare şi bun, respectiv acela de a-i servi pe ei cu supunere. Bărbatul, în unele conjuncturi, îndeosebi când femeia se îmbolnăveşte de accese de inobedienţă, pe lângă cele trei stări deja cunoscute, devine şi stăpân. Uneori el mai poate deveni şi domnitorul ogrăzii.

De pildă atunci când are, de exemplu, chef. Nu e nevoie de nici un certificat eliberat de primărie care să ateste calitatea de cârmuitor suprem. Totul reiese în mod natural din organizarea socială şi tradiţională a aşezării. Totuşi, există o autoritate publică ce îşi arogă uneori rolul de catalizator al stării de fapt. Când, la o adică, apare o femeie bătută pe stradă, autoritatea înţelege repede că se află în faţa unui caz de indisciplină conjugală şi atât preventiv (să nu se repete), cât şi pe post de metodă curatoare, poate, la o adică, să admonesteze verbal fiinţa reproducătoare găsită vinovată.

În cazul în care învineţeala acoperă o suprafaţă mare atunci e clar că încăierarea conjugală a fost una prelungă, deci femeia a manifestat simptome grave de nesimţire generând nevoia ca bărbatul să dedice timpi prelungi corecţiei. În acest caz, ziceam, Poliţia poate alege să confirme autoritatea bărbatului aplicând, la r