De ce, după dezbateri precum cea de la Palatul Parlamentului, comentăm mult mai mult răspunsurile date unor întrebări ne-politice? Aş zice chiar că, în cazul unui alegător nehotărât, acele răspunsuri vor atârna mai greu în opţiunea sa finală decât viziunile electorale sau abilităţile de scrimer verbal ale candidaţilor. Concret - de ce, acum, ni se pare mai important pe cine au numit ca reper moral şi ce faptă şi-a considerat-o fiecare ca fiind "cea mai bună"?

Arată-te şi vulnerabil. E un paradox frumos, pe care sociologii şi psihologii ar trebui, cred, să-l analizeze: vrem ca preşedintele să fie un bărbat adevărat, să "citim" în atitudinea sa un soi de siguranţă potenţială, pe care ne-ar asigura-o în caz de ciocnire cu un inamic extern, dar, în acelaşi timp, ne dorim ca, atunci când vine vorba despre sine, să fie capabil să-şi dezvăluie măcar o vulnerabilitate, eventual chiar din proprie iniţiativă.

Aceasta e o "cucerire" recentă, un efect al androginizării sociale şi mediatice. Pe de o parte, mecanismul mental cu pricina spune că un bărbat e mai puternic dacă are curaj să-şi arate şi punctele slabe, iar, pe de altă parte, alegătorul are nevoie să i se confirme că acela pe care îl va vota nu e vreun "supraom", ci, la o adică, se bucură şi suferă din motive asemănătoare cu ale sale, deci lumeşti.

Nu minţi! În acest caz, lucrurile sunt mai simple. Unul dintre criteriile pe care trebuie să le bifeze candidatul e încrederea transmisă votantului (mai nou, telespectatorului). Cabotinul e un instrument dezacordat, iar carcasa goală răsună la cea mai mică atingere a minciunii. În plus, actorii geniali sunt rari, puţini se fac politicieni şi totdeauna se va găsi un critic care să-i dibuiască. De aceea, sinceritatea e o reţetă infailibilă, mai ales dacă nu e extrasă cu cleştele.

Dezvăluie un "colţ" intim. Omul simplu vrea să ştie cum trăiesc celeb