Ceasornicar de meserie, nea’ Mitică, aşa cum îi spun prietenii, reuşeşte să repare aproape toate orologiile, fie ele noi sau vechi.

Mitică, aşa cum îl cunosc prietenii, s-a apucat de reparat ceasuri în 1979, imediat după ce a terminat şcoala profesională. Meseria de ceasornicar şi-a ales-o pentru că, în acele vremuri, era o profesie respectată. „Dacă făceai şcoala de meserii puteai să te faci strungar, lăcătuş mecanic. Nu zic că nu erau frumoase şi alea pentru cine iubea şurubăiala, însă mie mi-a plăcut tot timpul să lucrez îmbrăcat curat, într-un loc mai dichisit, nu într-o fabrică. Şi pe vremea aceea ceasornicarii buni erau cunoscuţi şi respectaţi“, povesteşte meseriaşul.

Şi veniturile mai răsărite decât cele ale strungarilor l-au determinat să aleagă acest domeniu. Deşi era plătit cu un procent din ceea ce încasa pe manoperă, erau şi atunci clienţi cu ceasuri pretenţioase care lăsau bacşişuri bune. „Niciodată nu m-am plâns de bani. Omul mulţumit lăsa şi câteva zeci de lei după ce achita reparaţia, care era trecută în lista de preţuri“, îşi aminteşte omul.

De la mărci româneşti la cele elveţiene

Până în 1990, majoritatea ceasurilor care veneau la reparat erau româneşti sau ruseşti. În comerţul socialist nu se prea găseau mărci occidentale sau dacă erau costau şi foarte mult şi nu erau la îndemâna oricui. Cele mai scumpe ceasuri erau în posesia directorilor, şefilor de partid, oamenilor influenţi de la acea vreme.

„Mai erau şi din cei care aveau câte un ceas elveţian, unele chiar din aur, dar atunci oamenilor le era frică să le arate. Le aduceau la reparat mai pe ascuns şi mă rugau să le fac repede ca să nu le lase în atelier. Îmi dădeam toată silinţa, iar răsplata era pe măsură“, spune nea’ Mitică. Şi atunci, ca şi acum, ceasul era un reper pentru stabilirea condiţiei sociale.

„Dacă venea unul cu un ceas automatic, îmi dădeam seam