Conducem în topul celor mai sufocante ţări pentru mediul de afaceri.
România plăteşte de patru ori mai multe impozite faţă de media globală, iar un antreprenor pierde 202 ore pe an, stând la cozi pentru a-şi plăti birurile către stat.
Cool! N-o spun eu, ci experţi care au întocmit raportul Paying Taxes 2010, realizat de PricewaterhouseCoopers şi Banca Mondială.
În fraza asta stă o parte din amprenta naţional-românească a falimentului. Aici am face bine să căutăm istoria pierdută a celor 20 de ani de la Revoluţie încoace. Sigur, cu o condiţie: dacă vrem să învăţăm ceva din lecţiile trecutului şi să croim destinul următorilor 20 de ani. Altfel, nu ne răpeşte nimeni plăcerea de a ne ruina de unii singuri, indiferent de câte ori am lua-o de la capăt.
Aşadar, pentru acei visători pasionaţi de vremuri mai bune, ce ne spune lecţia trecutului? Că un român care a încercat să pună ceva pe picioare în ţara asta a primit de la stat muuuultăă, muuuultăă bătaie de joc.
E valabil pentru orice spirit întreprinzător. Fie că e vorba de chioşcari, ceasornicari, ciobani, constructori de case, faianţari, fermieri, intermediari, importatori, exportatori, creiere IT, stomatologi.
Practic, după ce Revoluţia a descătuşat energiile creaţiei financiare, guvernele de după 1990 şi-au hrănit incompetenţa şi clientela călărind afacerile mici şi mari. Aşa s-a născut marea sugativă naţională pentru supt sângele privatului, denumită sofisticat BIROCRAŢIE.
În loc să devină profesionist şi folositor mediului privat, aparatul birocratic a crescut ca o tumoare pe corpul născut viu al întreprinzătorului. Azi, când criza ne-a dat arama pe faţă, auzim inevitabil discursuri despre tăierea acestei tumori şi rescrierea statului.
Sună a vorbe goale câtă vreme statul s-a comportat taman pe dos. Mai mult, majoritatea soluţiilor imaginate de politicieni vorbesc despre
