Printre masurile anticriza agreate de Guvernul roman cu FMI se numara si reducerea cheltuielilor bugetului public. Incercarile de a actiona in aceasta directie se dovedesc insa greu de pus in practica – toate institutiile si categoriile sociale lovite intr-un fel sau altul de reducerile de cheltuieli folosesc toate mijloacele pentru a se opune diminuarii veniturilor lor. Iar cum numarul persoanelor afectate direct sau indirect este foarte mare, constituind un bazin electoral considerabil, chestiunea capata o miza politica ce risca sa submineze dezbaterea si analiza obiectiva a problemei de fond: care este marimea optima a "guvernului", in sensul nu doar al aparatului administratiei publice, ci si al serviciilor asigurate in mod public. Chiar daca pe termen scurt criza impune reducerea cheltuielilor bugetare, reformele din domeniu trebuie sa fie facute avand in vedere termenul lung, in baza unei bune intelegeri a factorilor ce determina dimensiunile sistemului administratiei si serviciilor publice.

Pentru simplificare, vom considera ca "marimea guvernului" este reflectata de ponderea in produsul intern brut a veniturilor prelevate la bugetul public sub forma de impozite si taxe. (De retinut ca adesea guvernele obtin venituri importante si din alte surse, cum ar fi veniturile din petrol ale Rusiei.) Comparatiile internationale pe acest indicator impun doua constatari. Prima este aceea ca exista o mare variabilitate in ceea ce priveste gradul de fiscalizare din diverse tari: in Statele Unite, Japonia, Coreea de Sud sau Australia, guvernul preleva sub forma de impozite si taxe intre 28 si 29 la suta din PIB, in vreme ce in Germania, Italia sau Franta procentajul depaseste 40 la suta.

Cea de-a doua este aceea ca, in general, tarile cele mai dezvoltate au si sisteme de administratie si servicii publice cele mai extinse, in vreme ce tarile emerg