Ca să ţii la preţ, trebuie să şi fii educat pentru o carieră de mare escroc

După ce am admirat jaful ca la carte din meciul Irlanda-Franţa şi, mai ales, după ce UEFA a dat startul în uriaşul spectacol mondial al celor cel puţin 200 de meciuri trucate, porcăria din partida de cupă U Craiova - CFR Cluj are un alt înţeles. Unul mic şi jenant. Cu lavandă de epocă, amestecată cu damf de latrină. În fotbalul nostru, se fură încă mărunt, gospodăreşte, artizanal, în paralel cu generoasa evoluţie a hoţiei în lume. Şi ce-i absolut incalificabil, se trîntesc meciurile pe bani puţini. Se fură cu inimă de amatori. E hoţie tip “Cîntarea României”, nu “Slavă Uniunii Europene”. Sumele pe care arbitrii o rad pe Craiova au valoare de diplome, nu de conturi.

În 1982, un vameş din Galaţi, indignat şi lovit rău în partea mai patriotică a buzunarului, mi s-a văitat că românul e în stare să-şi vîndă ţara pentru un casetofon şi o sticlă de whisky. Omul nu se punea contra vînzării de neam şi vatră, dar vroia, din raţiuni morale, să ţinem la preţ. Ca să ţii însă la preţ, trebuie să şi fii educat pentru o carieră de mare escroc. Şeful CCA-ului, Vasile Avram, nu putea să facă o prostie mai mare ca promovarea băieţilor lui în gaşca arbitrilor din Liga-ntîi. Ce viitor pot să aibă doi tineri înjuraţi preventiv de toată presa înainte de debutul cu stîngul şi într-un campionat în care unitatea de măsură a jafului e ghinguleacul? Şi, apoi, ca să te respecte lumea ca băiat de comitet, căruia nu poate să-i facă nimeni nimic, trebuie să ai o faţă de Tudor şi un nume de Hansson, nu de Ghinguleac.

Cînd vorbim de excelenţa tehnică în fotbalul de rang mare, ne referim indirect şi la fineţea şi perfecţiunea cacealmalelor. Arbitrii vestiţi ai Europei fluieră numai faulturile în careu interpretate cu multă măiestrie. Un picior rupt nu înseamnă nimic, dacă nu te-ai prăbuşit convingător, cu r