“Schimbare”, silabiseau aproape şoptit locuitorii din Siliştea Gumeşti. A fost 22 noiembrie 2009 şi, pentru a relua o formulă uzată, România a votat. Sursa: Vlad StoicescuSursa: Marinela Rata
1 /.
În aer pluteşte o linişte neobişnuită pentru imaginea-mit a unui loc care a născut în literatura română imaginea veşnică a ţăranului-filosof. Din rândurile lui Marin Preda, n-au mai rămas astăzi decât câteva locuri-memorie, un soi de mândrie locală fără rădăcini precise şi lecţia unei Românii care îşi pierde, în acelaşi final invariabil, busola.
Când EVZ a fost ultima oară la Siliştea Gumeşti, pentru a scrie prima filă a serialului reunit sub pălăria sintagmei “Poiana lui Iocan”, soarele îşi făcea siesta pe acelaşi cer bizar de noiembrie, şerpuirile asfaltului erau la fel de întortocheate, iar oamenii nu prea ştiau la ce să se aştepte de la viitorul colorat promis de un Bucureşti aflat, mereu, prea departe.
Cercul prozaic al locurilor comune
Adevărul scurt e că trăim alături de un truism: moromeţii “fac” politică “la şosea”, sunt direcţi, sunt lucizi, iar “poiana” lor e locul etern care coagulează înţelepciunea veche şi soluţiile oneste. Imaginaţi-vă însă: între satul chintesenţial al lui Marin Preda şi Siliştea de astăzi s-a interpus ceva paradoxal. Ceva, poate, cât o dictatură. Ceva, poate, cât o democraţie originală. Un noian de dezamăgiri şi câteva traume istorice au fost suficiente pentru a schimba fundamental genetica originală a opţiunilor politice de aici.
Apelăm la un alt truism: Teleormanul e feuda incontestabilă a Partidului Social Democrat. Nu e loc de Liviu Dragnea şi Micky Şpagă aici. Povestea asta a fost scrisă de nenumărate ori. Însă, în urma reporterului EVZ, următoarele cuvinte se scriu aşa: la Siliştea Gumeşti, oamenii trăiesc nevoia de schimbare cu aceeaşi înclinaţie de a aplica soluţiile