Vă propun următorul exerciţiu. Imaginaţi-vă că alegerile prezidenţiale de ieri s-au desfăşurat într-un spaţiu circumscris anului 1928. Aceasta presupune următoarele modificări în logica evenimentelor: în loc de televizor, radiourile şi ziarele ar fi fost mijloacele principale de propagare a rezultatelor turului I, precum şi de influenţare a opţiunilor alegătorilor pentru turul II. Ceea ce înseamnă că imediat după anunţarea procentelor din exit-poll-uri, Ion Iliescu şi Adrian Năstase nu ar fi năvălit hulpavi asupra imaginii la care Mircea Geoană a lucrat în ultima perioadă. În doar cinci minute de televiziune, mineriadele, termopanele, şpăgile şi mătuşile au spart cele 50 de procente solide pe care miza în turul II. Vanghelie nu ar fi trezit acea scârbă organică faţă de partidul în care analfabeţii ajung în poziţii de conducere. Să fim serioşi. La nivelul lui 1928, nu erau încă prea mulţi români care să poată conjuga verbul “a fi” sau să fie în stare de a construi fraze mai lungi de cinci cuvinte fără a face trei dezacorduri gramaticale.

În acelaşi an interbelic, vocile lui Băsescu, Antonescu, Geoană, Vadim şi Oprescu nu s-ar fi întretăiat în secvenţe de câteva minute. Faţa Eleni Udrea, radiind de fericire, nu ar fi întors pe dos stomacul bunului-simţ. Afacerile clanului Cocoş, gafele politice, piţiponceala injectată în PDL la ordinul preşedintelui ar fi avut şanse mai mari de a cădea în uitare. După cum, în momentul votului, buzele Elenei Băsescu nu ar fi chemat din pivniţele memoriei cel mai jignitor caz de nepotism înregistrat în viaţa publică românească: un preşedinte care şi-a sacrificat cu bună ştiinţă partidul de suflet pentru a-şi vedea fetiţa europarlamentar. Şi cărate într-un val de regurgitaţii au ieşit atunci, aţâţate de toate acestea, cele mai acre amintiri legate de Traian Băsescu. Modul în care el, spre deosebire de milioanele de români care i