În toamna anului 1989, pentru omul de rând părea că erau condiţii reale pentru ca elitele partidului-stat să îl răstoarne pe dictatorul Nicolae Ceauşescu de la putere. În ciuda faptului că se schimbaseră multe în regimurile comuniste est-europene, membrii conducerii de partid şi de stat au lăsat Congresul al XIV-lea al PCR să decidă. Şi acesta l-a reales pe Ceauşescu în funcţia de Secretar Ge­ne­ral. Nemulţumirea populaţiei a atins cote maxime.

Românii se aşteptau la o schimbare în acea toamnă deoarece, o dată cu venirea la conducerea Uniunii Sovie­tice a lui Mihail Gorbaciov în 1985, statele din cadrul Tratatului de la Varşovia începuseră să se pregătească de o viaţă politică democratică, de­mers care a şi dus la prăbuşirea comunismului după patru ani. Deja în 1989, în Ungaria fusese acceptată ideea pluralităţii politice, în Polonia liderii sindicatului liber Solidaritatea preluaseră puterea, în Cehoslovacia fusese abolit rolul conducător al partidului comunist, în Bulgaria conducerea fu­sese preluată de o grupare reformistă, în China se desfăşura mişcarea prodemocratică a studenţilor din Piaţa Tiananmen (înăbuşită în sânge în iunie), în Germania de Est fusese dărâmat Zidul Berlinului.

FOCUL MOCNEŞTE

Numai România părea încremenită în timp. Nicolae Ceauşescu nu era dispus să renunţe la putere şi Congresul de la 20-24 noiembrie 1989 a fost perceput drept încă o mascaradă a regimului. În ţară focul mocnea. Prin intermediul posturilor de televi­ziune iugoslave, ungare, bulgăreşti şi ru­seşti, precum şi de la postul de radio Europa Liberă, românii aflaseră des­pre transformările prin care trecea Europa Centrală şi de Est. În plus, politica economică a lui Ceauşescu (inclusiv proiectele de construcţii faraonice şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească datoria externă) era consi­de­rată responsabilă pentru penu