Pornisem, imediat după decembrie '89, să căutăm o oază. N-o vedeam clar, dar o visam. Speranţa într-o viaţă mai bună era vântul ce ne mângâia feţele. Dar fusese ales bine drumul către o societate în stare să le aducă românilor bunăstarea şi demnitatea la care râvneau? O întrebare grea, ce nu poate fi ocolită nici acum, după 20 de ani, în aceste momente de criză.
Guvernul, cel numit după primele alegeri libere, făcuse să sufle în gândirea naţiunii vântul proaspăt al reformelor economice. "Terapia de şoc" se dovedise a fi formula preferată de cei mai mulţi dintre membrii executivului. Ceea ce i s-a propus populaţiei, milioanelor de oameni ce aveau să suporte reforma, era evident un drum de sacrificiu.
Venirea minerilor în Capitală a încetinit mersul caravanei. Reprezentanţii Băncii Mondiale, aflaţi la Bucureşti, şi-au făcut în grabă valizele şi au plecat. Tratativele cu CEE-ul au fost întrerupte. Multe dintre măsurile preconizate nu s-au mai aplicat. Escaladarea violenţei pe plan politic a determinat un "armistiţiu temporar" în viaţa economică. Era un "răgaz" pentru o necesară privire înapoi.
Un fapt era cert: Guvernul, ce căzuse în focul acestor evenimente, nu fusese în stare să-şi explice reforma. Probabil că mulţi dintre miniştri, de altfel buni specialişti, făcuseră studii în vremea în care se scosese psihologia din şcoală. Aşa se explică de ce au lăsat să se erodeze treptat legătura dintre executiv şi masa populaţiei.
Ce se întâmplase însă, cu deosebire, în tot acel timp de început? Crescuse numărul cetăţenilor obişnuiţi să fure din avutul public; al funcţionarilor care abuzau de poziţia lor socială; al şarlatanilor tot mai înrăiţi; al actelor de tâlhărie. Asta pe de o parte. Pe cealaltă faţetă a medaliei se accentuase nemulţumirea socială.
Desigur, moştenirile vechiului regim produceau încă efecte. Au apărut
