L-a înţeles, l-a criticat din interior, iar ca preşedinte al Curţii de Apel militează pentru umanizarea actului de justiţie.

Aparent, nimic din copilărie şi adolescenţă nu prevestea viitoarea sa carieră de om de justiţie, eventual o anumită seriozitate. „Cred că a contat foarte mult faptul că în gimnaziu am urmat o şcoală de artă, făcând vioară şi pian. N-am avut talent, în schimb am compensat prin muncă, sacrificând, poate, distracţia, şi mi s-a imprimat o anume rigoare, un antrenament şi un cult al muncii”, constată Horaţius Dumbravă.

A făcut filozofia de dragul plăcerii lecturii, pe care în general a avut-o generaţia sa, în absenţa TV-ului şi a calculatorului. „Exerciţiul logicii din filozofie mi-a priit foarte mult la Drept, facultate pe care am început-o din anul III. Am ales dreptul pentru că «muream de foame», eram deja căsătorit şi, pragmatic, mi-am ales o meserie în care se câştigă bine, altfel cu filozofia deveneam profesor”, recunoaşte Horaţius Dumbravă care a găsit plăcerea în justiţie pe principiul „foamea vine mâncând”.

Jocul cu destinele, pericolul cel mai mare

A început ca procuror, devenind apoi judecător, iar notorietatea şi-a căpătat-o prin atacurile ce le-a întreprins, mediatic şi nu numai, la adresa sistemului românesc de justiţie, ca preşedinte al Societăţii pentru Justiţie, SoJust. „Nu a fost un sindicalism ci o tendinţă de modernizare şi reformare a justiţiei, a generaţiei mele”, declară Horaţius Dumbravă, care nu şi-a asumat nici un risc atacând sistemul din interior, fiindcă vremurile erau în schimbare.

Apoi a hotărât să „schimbe tabăra”, devenind, la propunerea colegilor, şi deocamdată prin delegaţie, preşedinte al Curţii de Apel Târgu Mureş. „Majoritatea conştientizăm că destinele celorlalţi se află în «vârful pixului» nostru, în hotărârile luate. Poate deseori nu se înţelege încărcătura c