Nu, nu e o emisiune de divertisment, ci una culturală, dar umorul e un ingredient de bază al ei.
Când auzim de umor la televizor, ne gândim automat la scălâmbăieli, că deh!, aşa am fost învăţaţi!... Ei bine, „Tichia de mărgăritar", prezentată de criticul Alex. Ştefănescu, te face să râzi, deşi nu se maimuţăreşte nimeni în ea, să obţină efecte comice.
Secretul este umorul involuntar al unor texte cu pretenţie de literatură, pe care criticul le arată cu degetul şi le deconstruieşte cu inteligenţă. (De altfel, emisiunea se bazează pe cartea „Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste" de Alex. Ştefănescu.)
„Bălăbăneai tu cu lăbuţele peste teritoriul ochilor mei, apărându-ţi specimenul - şi ăla culcuşit în cochilia laşităţii", scrie un autor chinuit de demonul literaturii. Când este însă chinuit de cel al filosofiei, lucrurile stau încă şi mai rău: „Suntem posesorii unei averi antinomice: viaţa şi moartea. De la fusiforma zbatere de aripi a păsării Iris, până la descoperirile sacrosancte ale arheologiei secolului XX - absolut totul se subordonează acestei predestinări neantice." Brrr! se sparie gândul!
Alex. Ştefănescu nu se codeşte să se apropie de asemenea orori şi le comentează amuzat. „Autorul confundă poezia cu versificarea. Versifică orice. Ar versifica şi cartea de telefon, dacă i-ar fi pusă la-ndemână," spune criticul despre un poet grafoman.
Alt autor descrie o scenă de amor astfel: „O simţeam cum tremură şi-i alimentam emulaţia. Fie că stam răsturnaţi în fânul cosit proaspăt, fie vrăşuliţi în pat, peste cearşaful alb apretat. Palmam, răspuns la manevra ei, aceeaşi porţiune de tuberculi în creştere plată."
Criticul nu lasă netaxată o asemenea gugumănie şi învârteşte cuţitul în rană: "Este - să recunoaştem - tulburător să stai cu iubita vrăşulit în pat. Nu se înţelege însă al cui
