Ceea ce îl defineşte pe Angelo Mitchievici, în spaţiul intelectual şi artistic de astăzi, este combinaţia rară de eleganţă rafinată, nobleţe ce nu acceptă compromisuri imunde şi fascinaţie decadentă pentru colţurile vechi ale lumii care se duce. Natura proteică a preocupărilor sale nu anulează unitatea personalităţii creatoare. În eseu, istorie literară, cronică de film sau pagină de proză, timbrul lui Angelo Mitchievici este localizabil fără dificultate. Vocaţia sa ultimă este aceea de a ilustra un mod de poziţionare în contra curentului, prin refuzul de a accepta ordinea masificării contemporane. Angelo Mitchievici îşi apropriază o margine în al cărei sol fertil găseşte energia pentru proiectele sale şi pentru construirea unei biografii academice exemplare.
Pe acest fundal al multiplicităţii intelectuale, vocaţia de prozator nu este un accident, după cum cronica de film, din paginile României literare, este departe de a fi un simplu detaliu de CV. Celor care au citit contribuţia sa din O lume dispărută. Patru istorii personale, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici imaginea prozei sale autobiografice le este una familiară. Aici, Angelo Mitchievici îşi atinge unul dintre punctele sale cele mai înalte: patetismul este unul bine temperat, iar reveria nostalgică serveşte ca uşă ce se deschide către tragedia unui secol.
Ceva din rafinamentul acestei proze atente la nuanţe şi marcată de un gust pentru eleganţa simbolistă a armoniei poetice trece şi în exegezele sale dedicate decadentismului european şi românesc. Cultivarea unei minuţii a analizei este dublată de capacitatea de a imagina, ca pe o mare pânză, peisaje în economia cărora ideile şi imaginile se întâlnesc şi coexistă organic.
Atunci când publica, în urmă cu puţini ani, eseul dedicat lui Mateiu I. Caragiale, Angelo Mitchievici oferea nu numai o relectură provocatoare, dar şi mise en abîme
