„Balanţa puterii în Asia nu s-a înclinat irevocabil în favoarea Chinei, însă asistăm la o tranziţie care, pe fondul unor circumstanţe nefavorabile, ar putea spori riscul calculelor eronate şi al conflictului“ avertiza, în februarie 2009, Aaron Friedberg, un fost reprezentant al administraţiei Bush implicat în planificarea politicii SUA faţă de China.

Turneul de 8 zile întreprins de Barack Obama în Asia şi-a propus reafirmarea vocaţiei Statelor Unite ca putere a Extremului Orient. De departe, cel mai important moment din turneul preşedintelui american a fost Beijingul. În ansamblul său, presa occidentală a reproşat administraţiei Obama absenţa unor progrese sau rezultate notabile. Se uită, însă, contextul în care s-a desfăşurat campania preşedintelui Obama. America nu mai este puterea anilor ’90, atunci când unipolaritatea părea caracteristica definitorie a sistemului de relaţii internaţionale. Cu un dezechilibru bugetar comparabil cu cel din timpul celui de-al doilea război mondial, obligată să achite nota de plată a două războaie costisitoare şi cu angajamente de securitate ce reflectă o supraextindere globală, Obama a mers la Beijing de pe o poziţie de negociere extrem de slabă.

Nu trebuie să neglijăm nici capitalul de presiune de care dispune Beijingul, pe fondul acumulării în ultimii ani a unor relaţii economice profund inegale – aşa numita „Chimerica“ (pentru a prelua termenul inventat de Niall Ferguson): China a devenit cel mai mare creditor al Statelor Unite, finanţând un trilion din datoria lor internaţională. Într-un fel, toate aceste variabile conturează cartea de vizită a unei mari puteri aflate în declin, într-un moment în care Washingtonul are nevoie de sprijinul Chinei în dosare sensibile pentru pacea şi securitatea internaţională, precum Iranul şi Coreea de Nord.

În acest context, aşteptările presei internaţionale legate de realizar