Din 1992 încoace, turul II al prezidenţialelor a fost câştigat de cei care au reuşit să-i sperie şi / sau să-i înfurie mai tare pe alegători.

Timp de 18 ani, turul doi al alegerilor prezidenţiale a stat sub semnul emoţionalului.

1992 – Prima breşă

La numai doi ani după ce câştigase primele alegeri prezidenţiale postdecembriste cu 85,07% dintre voturi, Ion Iliescu nu reuşeşte să obţină la primul tur din 27 septembrie decât 38% şi este nevoit să se confrunte două săptămâni mai târziu cu candidatul CDR, Emil Constantinescu. Asaltul final al ambilor candidaţi a reluat temele lansate anterior, dar pe un ton apocaliptic. Astfel, Emil Constantinescu a fost acuzat că doreşte să reinstaureze monarhia sau că ar fi negociat la Washington „problema Transilvaniei, a Ardealului şi a integrităţii teritoriale a României“. La rândul său, candidatul CDR i-a reproşat lui Ion Iliescu îndelungata carieră de activist PCR, tergiversarea anchetelor asupra evenimentelor din decembrie 1989 şi a ciocnirilor de la Târgu Mureş, rolul jucat în mineriade, blocarea reformei economice şi orientarea către Moscova. Cum CDR se pregătea să intre explicit în opoziţie, deci nu avea ce oferi în schimbul sprijinului politic, candidatul său a pierdut alegerile, obţinând doar 38,5% în turul al doilea. Majoritatea electoratului s-a dovedit reticentă faţă de o schimbare reală de regim.

1996 – Prima victorie

După primul tur de scrutin, diferenţa dintre Emil Constantinescu şi Ion Iliescu era de numai o jumătate de milion de voturi, adică 4%, în favoarea acestuia din urmă, ceea ce a deschis pentru prima oară perspectiva unei victorii asupra lui Ion Iliescu, mai ales că tot atunci CDR câştigase alegerile parlamentare. Având în sfârşit ce să ofere la schimb, CDR a reuşit să încheie alianţe pentru turul II cu UDMR şi cu USD (Uniunea Social-Democrată) condusă de Petre Roman, candidat care