Îmi imaginam cu maliţioasă voluptate şi uimire cum, după 1 ianuarie 2007, realităţi ca Ferentariul, tractirele pieţei Buzeşti, angroul Europa, grătarele de mititei din Obor pe care şobolanii joacă noaptea tontoroiul sau personaje publice de teapa lui Nicu Gheară, Vadim Tudor şi Becali - figuri feroce, patologice sau doar groteşti, vor face parte din peisajul noii Uniuni Europene.

Ieri . Cineva îmi povestea de un experiment făcut în sistemul şcolar din trecut. S-a încercat formarea unei clase perfecte, de elită, pentru care au fost selecţionaţi cei mai buni elevi ai celor mai bune gimnazii şi licee ale vremii. După un timp, s-a constatat cum chiar din rândul elevilor model ai noii clase au început să apară copii slabi şi chiulangii. Cu alte cuvinte, patternul, forma de clasă - cu repetentul, ochelaristul, grăsana şi tocilarul - s-a reiterat, în pofida componenţei integral bune a clasei. Forma a fost mai tare decât conţinutul.

Azi. Uniunea Europeană seamănă pe undeva cu o asemenea clasă experimentală, în prima ei fază, înainte de recăderea în „schemă". Doar că Uniunea pare să intuiască pericolul propriei alterări şi, în loc să aştepte ca repetenţii să se formeze din chiar propria substanţă, îi aduce din afară, păstrând astfel rangul de excelenţă al propriilor membri. UE optează pentru o infuzie controlată şi calculată de codaşi, în locul unei imprevizibile, dar certe degenerări din interior. În felul acesta, Uniunea se imunizează, vaccinându-se cu doze de, bunăoară, Bulgaria şi România. Dacă, în cazul Uniunii, s-ar aplica schema clasei de premianţi, la scară locală, naţională ne-am putea imagina exemplul invers: într-o clasă în care predomină figura repetentului, a şmecherului, a chiulangiului şi a golanului, situaţia s-ar putea ameliora, de la sine. Repetentul ar sublima în şoarece de bibliotecă, şmecherul ar deveni melancolic, chiulangiul - sedentar