Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului European, este un nou tip de politician: cu simţul moderaţiei, dar, în acelaşi timp, ferm, tehnocrat şi totodată un politician care nu face compromisuri în privinţa afirmării propriilor valori.
Imediat după aflarea veştii potrivit căreia Herman van Rompuy a fost ales drept preşedinte al Consiliului European cu începere de la data la care Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare, primele comentarii care au fost făcute s-au referit la faptul că tandemul van RompuyAshton (aleasă în funcţia de Înalt Reprezentant pentru Relaţii Externe) nu va reuşi să facă din Uniunea Europeană o forţă capabilă să înfrunte alte puteri globale, precum SUA sau China. Profilul conturat pentru această funcţie nou creată a fost, din punctul de vedere al opiniei publice, al unui politician cu multă experienţă, cu înalte conexiuni pe toate continentele şi care, eventual, să fi fost implicat cu succes în rezolvarea unor conflicte inter sau intrastatale.
În realitate însă, funcţia de preşedinte al Consiliului European a fost creată la iniţiativa Franţei şi Germaniei, ideea fiind făcută publică în primele luni din 2003, cu ocazia dezbaterilor din Convenţia Europeană pe marginea defunctului Tratat constituţional. Din lectura atribuţiilor asociate acestei funcţii nu reiese că s-a dorit crearea unei poziţii de şef al unui eventual Executiv unic al UE şi nici delegarea de noi atribuţii din partea statelor membre. S-a considerat, pe bună dreptate, că sistemul preşedinţiilor rotative nu mai este funcţional într-o Uniune lărgită; sistemul rotativ era gândit pentru 6 state, cu greu fiind adaptat la 27 în prezent. Nu s-a dorit crearea unei noi funcţii care să contrabalanseze puterea vreunui lider politic sau a unui stat, ci crearea unui sistem în care să existe şi ideea de reprezentare care ajută la conturarea unei mai mari legitimităţi a Uniuni