În ziua primului tur de scrutin am fost, ca mulţi alţii, la concert (pentru că altfel nu se mai putea). Să-mi fie cu iertare, dragi cititori care aveţi o relaţie exclusiv tangenţială cu muzica jazz: Diana Krall a cîntat prost. Fără să gherlească, să ne-nţelegem. Dar flasc ca o meduză superbă, din Mediterana, plutind, autist, într-o apă enervant de calmă. Fără să se străduiască nici o secundă, fără interes, pasiune, smanes (nu c-ar avea de unde). Fără ambitus şi volum (e drept, încă un capitol la care nu a excelat niciodată). Ca şi cum ar fi vorbit la telefon cu cea mai bună prietenă a ei despre cum a fost în concediu, cu copiii, şi ce s-a petrecut c-o seară înainte în ultimul episod din Doctor House.

Mai grav e ce-a cîntat Diana Krall (o “figură iconică” a jazz-ului modern) şi cum: aşa numite “modern standards”, şlăgăroase pînă la identificarea cu foclorul, piese pe care le ştia toată lumea, inclusiv femeile de serviciu de la Sala Palatului. Sînt de acord: jazz-ul trebuie popularizat cumva, trebuie apucat, la început, din zonele lui moi şi accesibile (ca de exemplu Cole Porter, unul dintre compozitorii favoriţi ai Dianei). În plus, nu oricine are stomac pentru Marsalis sau Corea (ca să dau două exemple recent bifate, la Bucureşti). Nici măcar Mircea Geoană, care a stat în primele rînduri la excepţionalul Branford Marsalis Quartet (chiar aşa, domnule Geoană, ce-aţi înţeles din solo-urile de tobe al lui Justin Faulkner, în afară de faptul că era campanie şi trebuia să vă bazaţi şi pe voturile lui Florian Lungu şi Virgil Popescu?).

Există însă o limită a accesibilităţii, pe care ţi-o impune genul. O anumită decenţă a repertoriului, care ar trebui să funcţioneze fie chiar şi în cazul unei soliste recunoscute pentru vocea “caldă şi senzuală” şi influenţele pop, care i-au marcat, exasperant, cei 20 de ani de carieră. Numai că Diana Krall rămîne, definitiv, u