Tot citesc, în ultima vreme, despre viitorul acela în care vom deveni de nerecunoscut. Iar asta nu se datorează numai dependenţei mele neobosite de SF, ci şi suprafluxului de scenarii care a invadat canalele mediatice.
Este o invazie cu viitor.
Foto: Showbits.net
Cipuri care, o dată implantate în creier, ne vor ajuta să controlăm tehnologia înconjurătoare.
Individul de mâine: jumătate om, jumătate robot, jumătate organe de împrumut”. (Da, vom fi mai mult decât noi înşine)
Răutatea, dependenţa, crima, depresia vor fi inhibate în gene.
Ne vom căsătorii cu sosiile noastre virtuale.
Vom trăi mai mult de 100 de ani. Copiii noştri vor fi invincibili.
Sex cu maşini. Sex cu internet.
Etc.
Pe de o parte, avalanşa zilei de mâine este motivată de continua updatare a lucrurilor. Scriam acum un an, despre fanaticii viitorului: „Doza naturală de optimism (sau ambiţie) a societăţii s-a transformat într-o cultură a continuei îmbunătăţiri. În acelaşi timp, media, concertate, canalizează traiul uman înspre viitor”. Este o conversie a gândurii magice: oamenii se roagă, acum, la Timp şi se dopează cu scenarii în care le va fi bine.
Dar, dincolo de savoarea acestor imagini, care ar putea foarte bine să devină realitate, în dedesubturile lor se infiltrează o undă specială de regret. Aceea a individului ultim, auto-suficient, a batmanului complet dotat care vom deveni şi care nu va mai avea nevoie decât de o priză puternică la care să îşi încarce umanitatea. E unda singurătăţii.
Tot dedesubt, le leagă altceva comun, moartea. Decesul unor sisteme de plastic şi cipuri şi, o dată cu ele, a unor obiceiuri şi a unor bucăţi identitare.
Viitorul începe aici şi lasă în urmă un şir lung de morţi deşuete.
Am pornit cu gândul înspre toate acestea de la o chestie simplă: mă uitam la televizor, de alegeri. Şi mi-am dat seama –
