Se întâmplă tot mai des în ultima vreme să fiu întrebat dacă nu mă reîntorc în politică. În pofida răspunsului negativ pe care îl dau de fiecare dată, aproape nu e eveniment public la care să particip unde să nu fiu abordat de oameni care vor să iniţieze o mişcare politică nouă. Pe undeva, energia pe care o simt acum în jur e aceeaşi cu cea pe care am simţit-o în mine în 2000 când, după ce am avut de ales între Iliescu şi Vadim, am pornit înfiinţarea URR.
Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.
Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.
O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.
Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi
