Graţie noii viziuni asupra lumii, speciile şi-au regăsit istoria şi esenţa existenţială, s-a înţeles că nu sunt ceea ce sunt, ci ceea ce au devenit, omenirea nu mai are circa 6.000 de ani, ci mult mai mult, omul nu a fost creat ex nihilo, ci este veriga finală ori provizorie a unui lung lanţ evolutiv. Dar, în acelaşi timp, i s-a şi prevestit viitorul: dispunând de capacităţi extraordinare de transformare a naturii şi angrenat în lupta pentru existenţă şi competiţia de adaptare la mediu, el va ajunge la momentul ameninţării ruperii echilibrului natural planetar. Este etapa în care, prin impasul ecoclimatic actual, se pare că, din păcate, am intrat deja.
Într-adevăr, deşi neînscrisă (încă) oficial pe lista speciilor ameninţate cu dispariţia şi în ciuda (aparentei) robusteţi a civilizaţiei sale ori a vârfului demografic atins (aproape 7 miliarde de indivizi, răspândiţi practic pe întreaga suprafaţă a planetei), omenirea constituie una dintre componentele vulnerabile ale biodiversităţii şi dintre cele mai afectate de criza ecoclimatică în curs. O atare situaţie, aparent paradoxală, în care omul este deopotrivă subiect şi obiect al distrugerii, are multiple explicaţii şi profunde implicaţii asupra ordinii naturale actuale. Într-adevăr, desprinsă din trunchiul comun în urmă cu 4-5 milioane de ani, dar afirmată prin specificul său creator în condiţiile relativei stabilităţi ecoclimatice din ultimii 8-10.000 de ani, omenirea ocupă un loc şi joacă un rol singular în întreaga evoluţie a vieţii pe Terra.
Ea este prima şi singura specie de până acum care, ajunsă o veritabilă forţă geologică, prin capacitatea sa de a transforma şi impactul asupra mediului, a inaugurat în istoria naturală a Pământului o nouă eră, antropocenul. Rămâne însă şi cea care, prin criza încălzirii globale, generată mai ales în ultimii 100 de ani de modelul dominant de dezvoltare, bazat
