Cu adevarat importanta in geografia si reliefurile primei runde a alegerilor prezidentiale din toamna anului 2009 mi se pare ordonarea procentuala a favoritilor. Dupa cum se stie deja, in turul I al competitiei am avut de-a face cu doi invingatori despartiti de mai putin de doua procente si un tert calificat cu circa zece procente in urma primilor. Toti trei insa au polarizat cu ceva peste 85% din totalul voturilor, care, si ele, au intrecut asteptarile, fiind mult peste ceea ce promiteau oboseala, plictiseala si saturarea la care multi dintre romani declara ca au ajuns. Iata deci ca Traian Basescu (32,8%), Mircea Geoana (31,2%) si Antonescu (22,2%) – conform descifrarii INSOMAR – au ajuns sa convinga multimi de cetateni relativ comparabile numeric, mai ales in cazul primilor doi, si aceasta, nu pe fondul unei participari anemice in sectiile de votare, ci in urma unei mobilizari consistente, atat la orase, cat si (chiar mai mult) la sate.
De ce se intampla astfel si nu se merge, ca in vremurile de stahanovism democratic, in directia unui prezidentiabil aurit si poleit, hipnotic si carismatic, capabil sa insface grosul admiratiei populare? Spre deosebire de cei care vor vedea in aceasta realitate a rezultatelor pri-mei etape a confruntarii un semn al indeciziei, al ezitarii populare in fata mai multor oferte nedeosebite fundamental la nivelul programelor sau al competentelor celor trei personaje politice aflate in concurs, eu ma simt tentat sa constat un comportament electoral rezonabil si echilibrat.
Un argument in aceasta directie vine dinspre realitatea ca toti cei trei concurenti apartin aceleiasi traditii politice marcate de perestroika romaneasca pusa la cale de Iliescu, Barladeanu, Brucan si N.S. Dumitru si ilustrate de staruri situabile ori in zona Adrian Nastase-Severin (tipul cocalarului elitist), ori in cea a lui Dan Iosif-Marian Vang
