Campania electorală a dat prilejul expunerii tuturor promisiunilor. Mai mult, cu ocazia întâlnirilor între candidați și oamenii de afaceri, au fost puse pe tapet o mulțime de așteptări. Cu ochii la stat, oamenii de afaceri riscă să rămână, însă, cu ochii în soare.

Prima concluzie ar fi că despărțirea care se specula că există între politică și economie nu e chiar atât de radicală și definitivă. Așa păreau lucrurile în anii trecuți, când cearta politică internă nu perturba mersul capitalului extern și indiferența economiei era manifestată conjunctural.

Însă chiar dacă în cifră stăm acceptabil – adică 70% din PIB vine din sectorul privat –, realizarea acestui procent depinde de stat: contracte, lucrări, intermedieri, comenzi. Cel puțin pe jumătate, capitalismul românesc s‑a dezvoltat cu sprijinul statului. Nu prin încurajarea unor „campioni naționali“, ca în Rusia și statele asiatice, undeva la limita legii, ci prin sprijinirea unor companii ce au reușit astfel să supraviețuiască nu datorită performanțelor de piață, ci a unor relații mărunte, locale sau centrale. Dacă la acest păcat originar adăugăm lipsa de desprindere din sfera ideologică a economiei de stat și chiar a agenților privați, înțelegem jalea care a cuprins marea parte a lumii afacerilor.

Una peste alta, am identificat trei categorii mari de cerințe legate de stat. Cu toate păcatele fundamentale ale lumii afacerilor, ele merită cel puțin discutate, dacă nu chiar justificate. În primul rând, este vorba de o lipsă de onestitate a statului cu sectorul afacerilor atunci când e vorba de TVA, de exemplu.

Întârzieri masive, fără plata unor dobânzi penalizatoare (cum se întâmplă în cazul invers al datoriilor către stat) sau fără compensări la plata acestora, nu fac decât să cultive această dependență ideologică. Dacă o entitate, fie ea și statul, are drepturi preferențiale în aceste relaț