"E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (...) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru."

Sunt cuvintele cu care Gheorghe Crutzescu îşi începe una dintre cele mai frumoase monografii care s-au scris despre Calea Victoriei. După vechea denumire "Podul Mogoşoaiei"...

Pe Calea Victoriei timpul şi oamenii au început să sape urme tot mai adânci. Din vremea când lumea lui Cezar Petrescu se întindea dintr-o parte în alta a Bucureştiului, pe strada al cărei nume a ajuns să fie sinonim cu numele oraşului, au supravieţuit până azi mai mult amintirile. Şi de multe ori nici ele... "Cu capul înspre Carpaţi şi coada înspre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţarigrad", aşa cum îl desena pe o hartă imaginară şi subiectivă acelaşi Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei se sufocă astăzi de anii care îl apasă, din 1692, când Constantin Brâncoveanu construia un drum care să-i lege moşia de pe malul Dâmboviţei cu cea de la Mogoşoaia.

Tot atunci hotăra şi să fie podit cu bârne de lemn de stejar, de unde i-a şi rămas numele de Podul Mogoşoaiei, până în 1878, când a fost rebotezată Calea Victoriei, la intrarea triumfătoare a trupelor române în Bucureşti, pe această arteră, după Războiul de Independenţă, cum frumos îşi începe povestea Alexandru Ofrim, autorul unuia dintre cele mai importante studii despre drumurile Bucureştiului, "Străzi vechi din Bucureştiul de azi", apărut la Editura Humanitas.

Am pornit pe Calea Victoriei în