Pentru momentele în care ne-a fost ruşine că suntem români. Pentru momentele în care am crezut că nu mai există nicio speranţă în ţara asta şi ne-am întrebat de ce nu suntem şi noi la fel ca vesticii. Pentru momentele în care ne-am crezut proştii Europei, când de fapt nu suntem, doar ne place să ne comportăm ca nişte proşti în 99% dintre cazuri. Pentru momentele în care am crezut că munca şi onestitatea noastră sunt în zadar înghiţite de ticăloşia din jur. Pentru toate aceste momente, performanţele echipei de fotbal Unirea Urziceni merită tot respectul nostru. Echipa din orăşelul ialomiţean a devenit în această toamnă un simbol. Nu pentru că ar fi realizat performanţe miraculoase şi nemaivăzute. O minune ar fi dacă ar câştiga Liga Campionilor, lucru care, probabil, nu se va întâmpla niciodată. În schimb, angrenajul construit de Dan Petrescu din jucători refuzaţi de alte formaţii, a devenit un simbol prin disciplină şi realism. Un simbol al tuturor românilor muncitori, oneşti şi visători. O dovadă că prin muncă, îndrăzneală şi seriozitate se poate compensa atât deficitul financiar cât şi handicapul istoric. Putem învăţa de la Unirea Urziceni să lăsam lamentările şi să trecem la fapte. Să nu mimăm jocul şi să nu ne dăm accidentaţi la trecerea timpului. Dacă ne-am vedea de munca noastră şi am avea conştiinţa lucrului bine făcut, poate am obţine şi o ţară mai bună. Mai “user-friendly” dacă vreţi. Totuşi, nu putem să nu ne gândim la o echipă precum Unirea, fără să-l punem la socoteală şi la antronorul ei. Fără el, indiferent de valoarea lor individuală, jucătorii ar fi alergat bezmetici pe teren. La fel cum un popor, fără conducători, se învârte în jurul cozii în căutarea prosperităţii. Cam aşa cum am procedat noi în ultimii 20 de ani, încercând să facem din mamut gazelă. Chiar şi acum, avem un candidat care seamănă cu şefii de la Dinamo: mereu promite, poate chiar crede