M-a şocat azi materialul excelent al lui Tolontan care descrie perfect mecanismul influenţării politice într-o redacţie. Cu un SMS de sus, de nu ştiu unde, cu vorbe şoptite “vezi că a zis ăla că bagi aia”, cu tot sentimentul nefirescului pe care trebuie să-l simtă un comentator sportiv care aude în cască ceva despre nu ştiu ce politician în timp ce o echipă din Bărăgan se luptă cu o megaechipă care mai şi pierde miraculos…
Ioan Todan stă în fotoliu, acasă, şi urmăreşte meciul. De fapt, transmisia. După 30 de ani de televiziune, unghiurile de filmare şi întrebarea “ce audienţă facem?” taie din plăcerea privitului. Cinstit? Jocul e rămăşiţa.
Unirea conduce cu 1-0, se ajunge în minutul 60 şi audienţa în acel moment este de 1,8 milioane de oameni “pe all”. Tocmai sărise cu 1,5 puncte de rating după primul sfert de oră de la pauză. Dar Todan avea să afle cifrele abia miercuri dimineaţă. Altceva a năvălit fix atunci peste şeful sportului din TVR.
Nasol moment şi-au ales faptele să se rostogolească.
M-a şocat nu pentru că ar fi vorba despre TVR sau altă redacţie. Ci felul insidios, perfecţiunea impunerii. Perfecţiunea condiţionării angajatului. Jurnalistul TVR are unul dintre cele mai solide joburi din presa românească. Angajat la stat, greu de dat afară şi, teoretic, greu de influenţat. Şi totuşi, în atmosfera descrisă de Tolontan intervine acel factor neştiut, tipul misterios puternic care sună din afară.
Aş fi nedrept dacă m-aş întreba ” de ce dumnezeu a acceptat să spună la comandă că e Geoană în tribune”? Aş fi. Pentru că presiunea determină modificări de comportament. Mai ales cînd te duci peste un jurnailst sportiv cu prostii din astea politice. Ilie Dumitrescu a adăugat că e şi Guşă. Ăstuia ce-i lipsea? De ce s-a mai băgat să completeze. Aici vă las pe voi să interpretaţi.
Am intrat din greşeală pe un site şi mi-a sărit pentru prim
