Utiştii au pierdut ceva din ei, într-o zi de noiembrie a lacrimilor.
Soţia şi fiica nu mai au lacrimi să-şi strige durerea. Bărbatul pe care-l iubesc le priveşte acum dintr-o fotografie agăţată de o poartă de fotbal. Poarta e lângă sicriu, în faţa stadionului.
Lumea se opreşte din drum. "Prea tânăr ca să plece! Mai ţii minte ce meciuri a făcut la Arad, cu Steaua şi Dinamo?" E mult de-atunci, dar parcă prea puţin, din 1993, pe când Marian Sinescu îi hipnotiza pe Viorel Moldovan sau Ilie Dumitrescu. Azi, stă ultima dată între bare, la stadionul drag.
Alături, sunt fotbaliştii şi antrenorii căliţi în dueluri crâncene. "Hai, capul sus, trebuie să ne iasă şi nouă!". Aşa şi-l amintesc pe Marin, iar lacrimi le brăzdează feţele. Portari tineri, pe care i-a învăţat cum trebuie să te arunci în picioarele adversarului şi să-i iei mingea, plâng în hohote.
Vorbele preotului se aud răspicat, apoi zeci de coroane acoperă mormântul rece. Rămân să-l vegheze vechii fraţi de arme, aşa cum îi veghea şi el de-acolo, din poartă.
Seara se lasă încet peste Arad şi timpul se opreşte puţin, cât pentru un ultim bun rămas al lui Marian Sinescu. A luat cu el o minge şi un fular cu UTA. Vântul împrăştie tristeţea cu miros de crengi de brad.
