Eu nu mai ştiu să răspund la întrebări despre mine. Nu mai ştiu să vorbesc despre mine. Uneori nici nu mă recunosc. Alteori mă surprind comportându-mă complet anapoda, în ciuda a tot ceea ce am fost educată să fac. Nu mai ştiu să fiu bună şi blândă, indulgentă şi sensibilă. Nu mai ştiu să fiu iertătoare, generoasă, tolerantă.
Nu mai ştiu să privesc pur şi simplu, să cred, să simt, să intuiesc partea bună din ceva sau cineva. Mă comport altfel. Şi nu e vorba de demnitate, pe asta nu am uitat-o. Nu e vorba de responsabilitate, nici pe asta nu am uitat-o. Pur şi simplu sunt altfel decât eram în urmă cu 10, 15, 20 de ani.
M-a oprit ieri o cerşetoare pe stradă şi mi-a cerut un leu. Am privit-o cu interes. Am văzut însă că e murdară, plină de slin, că are ochii sticloşi, am simţit că miroase a alcool. I-am întors spatele. Asta îşi cumpără băutură pe banii mei!, mi-am zis. Ba, chiar, am judecat-o, puturoasa, nesimţita. Nu a fost creştineşte, nu am fost învăţată să gândesc aşa. În Biblie scrie să ajuţi fără să judeci. În consecinţă, altădată, dacă aş avut la îndemână, i-aş fi dat bani cerşetoarei fără să îmi pese ce face mai departe cu ei. Iar dacă nu aş fi avut, aş fi privit-o cu milă. În niciun caz nu aş fi judecat-o.
În urmă cu câteva seri, la ştiri, era un reportaj despre modul în care sunt acordate ajutoarele sociale pentru căldură. Iar pentru a exemplifica cum sunt condamnate la frig mii de familii pentru că nu îşi permit să-şi achite întreţinerea, reporterii şi-au realizat materialul în casa unor pensionari. Gazda, o doamnă nu foarte în vârstă, explica tristă, ce greu o duc ea şi soţul ei dintr-o pensie de doar 9 milioane. M-am surprins că, în loc să ascult ce spune femeia, priveam iscoditoare în spatele ei. Am văzut un computer cu ecran plat, o plasmă cu două boxe mari de o parte şi alta, iar la fereastră perdele fine din mătase şi dr
