Dacă ai de gînd să spui ceva care crezi că mă va avantaja sau care-mi va confirma opiniile atunci dă-mi voie să fiu de acord cu dumneata de pe-acum, dacă nu, permite-mi să te contrazic din capul locului. Cam ăsta e rezumatul “dialogurilor” zilei.

În aparenţă, ca formă, dialogul e o discuţie dintre doi oameni în care se întreabă şi se răspunde. Însă în sens profund, autentic, dialogul e cu totul şi cu totul altceva.

Dialogul adevărat e rar şi se produce foarte greu. El e de două feluri, ambele presupunînd cam acelaşi lucru, singura diferenţă fiind că în dialogul interior se dedublează o singură conştiinţă în timp ce în cel exterior vorbim de două conştiinţe, a două persoane diferite. Ca efort, niciunul nu e mai uşor decît celălalt, asta chiar dacă dialogul interior e, în aparenţă, mai la îndemîna oamenilor fiindcă se poate presupune că faci rost mai uşor de un interlocutor. Însă sinele tău dedublat e, în genere, la fel de puţin onest, ca şi un sine străin. De regulă e autojustificativ, laş, se înşeală, se iluzionează, are presupoziţii tari, interese nedeclarate, vanităţi, amăgiri, etc. E cam la fel de greu să dialoghezi autentic cu tine însuţi ca şi cu oricine altcineva.

Prima condiţie a dialogului autentic e curiozitatea gratuită. Cel interesat să intre în dialog vrea să afle şi acceptă că nu ştie deja; sau e dispus să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a se pre-face în mod onest, fără să disimuleze, că nu ştie. În acest sens, Dialogurile lui Platon nu sînt dialoguri autentice, ci false dialoguri, dialoguri mimate, care împrumută de la dialogul propriu zis forma exterioară, adică serialitatea cadenţată întrebare-răspuns, aferentă cuplului de personaje întrebat-întrebător; Socrate joacă de fapt rolul prostului fals, ignoranţa sa e mimată, el e un actor al gîndirii, un personaj “ghid” – ca-ntr-o piesă de Moliere, cel care conduce intriga. Totu